Anecdota de mai jos, publicată pe Internet în mai multe limbi străine, este despre o școală a surprinderii realității pe care noi românii nu prea o avem. Despre o cultură a muncii pe care românii din țară nu o cunosc și care li s-ar părea imposibilă de pus în practică, asta pentru că suntem deja obișnuiți să muncim mult și într-un ritm alert, lucru care nouă ni se pare normal.
În curând se împlinesc 18 ani de când am început să lucrez la Volvo, o întreprindere suedeză. A lucra cu ei este ceva foarte interesant. Orice proiect aici ia 2 ani pentru a se concretiza, oricât de ingenioasă sau simplă ar fi ideea. Este o regulă.
Procesele de globalizare cauzează în noi (brazilienii, argentinienii, columbienii, peruanii, mexicanii, australienii, asiaticii etc) o anxietate generalizată în căutarea de rezultate imediate. În consecinţă, stilul nostru rapid nu se încadrează deloc cu termenele de scadenţă întârziate ale suedezilor.
Suedezii dezbat şi iar dezbat, organizează “n” şedinţe, efectuează evaluări și lucrează după o schemă mult mai încetinită. Ceea ce este uimitor este că acest stil tot timpul dă rezultate, în timpul lor (al suedezilor), astfel că, punând împreună maturitatea necesităţii cu tehnologia potrivită, nu prea înregistrează pierderi.
Pe scurt, Suedia este de mărimea unui singur stat din Mexic. Nu are decât 2 milioane de locuitori. Cel mai mare oraş, Stockholm, abia dacă are 500 de mii de locuitori, aşa cât o mică localitate din Mexic. Mari întreprinderi cu capital suedez: Volvo, Scania, Ericsson, Electrolux, ABB, Nokia, Nobel Biocare etc. Nimic rău în asta, nu-i aşa? Pentru a avea o idee de importanţa lor, ajunge să menţionez că Volvo face motoarele propulsoare ale navetelor de la NASA.
Poate se înşeală suedezii, dar ei sunt cei care-mi dau mie salariul. Trebuie să menţionez că nu cunosc un alt popor care să aibă o cultură colectivă ca a suedezilor. Vă voi povesti o scurtă istorie doar ca să vă faceţi o idee.
Prima dată când m-am dus în Suedia în 1990, unul dintre colegii mei suedezi mă aducea la serviciu în fiecare dimineaţă cu maşina lui. Era în septembrie, era frig şi fulguia. Ajungeam foarte repede la întreprindere şi el parca maşina tot timpul foarte departe de intrare. În fiecare dimineaţă vin în jur de două mii de angajaţi cu maşina la serviciu. În prima zi nu am făcut niciun comentariu, nici în a doua sau în a treia, dar într-una din zilele ce au urmat, cu un pic mai multă încredere, l-am întrebat pe colegul meu:
– Aveţi locuri de parcare fixe aici? Am văzut că parcarea este complet goală când ajungem şi totuşi tu parchezi la mare distanţă de intrare.
Iar el mi-a răspuns pur şi simplu:
– Nu, dar noi, care ajungem foarte devreme, avem tot timpul să mergem până la intrare, dar cei care ajung mai târziu, au mai multă nevoie să găsească locuri mai aproape de intrare, nu crezi?
Imaginaţi-vă ce faţă am făcut. Şi acest lucru a fost suficient ca să-mi schimb în profunzime mentalitatea.
Mai nou, în Europa există un curent denumit “slow food” (Slow Food International Association / Asociaţia Internaţională a Alimentaţiei cu Răbdare), al cărei simbol este melcul și care îşi are centrul în Italia. Ceea ce predică această mişcare “slow food” este că oamenii trebuie să mănânce şi să bea lent pentru a savura mâncarea, pentru a se bucura de procesul de prepare al mâncării (împreună cu familia, cu prietenii) fără grabă şi cu calitate.
Ideea este de a se contrapune spiritului “fast food” şi a tot ceea ce reprezintă el ca stil de viaţă. Surpriza este că această mişcare “slow food”, serveşte ca bază pentru o mişcare mult mai amplă numită “Slow Europe”, după cum descrie revista “Business Week” în ultimele sale ediţii europene. Totul a pornit de la punerea în discuţie a grabei şi nebuniei generate de globalizare, de dorinţa de a avea nivelul vieţii în cantitate mare, opus la a avea calitate – mă refer aici la calitate de viaţă sau calitate umană.
Conform revistei “Business Week”, muncitorii francezi, chiar dacă lucrează mai puţin (35 de ore pe săptămână), sunt mai productivi decât colegii lor americani sau britanici. Şi germanii, care în multe întreprinderi au implantat săptămâna de 28,8 ore de muncă, au văzut productivitatea crescând cu un lăudabil 20%. Această atitiudine, numită “slow attitude”, atrage atenţia până şi americanilor, discipolii lucrului rapid, imediat şi în cantitate mare. Pe de altă parte, această atitudine fără grabă nu înseamnă să se facă mai puţin, nici să se obţină calitate şi productivitate mai mică, ci mai multă perfecţiune, atenţie la detalii şi mai puţin stres.
Practicând acest lucru în viaţă înseamnă o întoarcere la valorile familiei, ale prietenilor, ale timpului liber, ale bunei comodităţi, ale vieţii în micile comunităţi. O întoarcere la AICI, prezent şi concret, opus lui MONDIAL, indefinit şi anonim, înseamnă a relua valorile esenţiale ale fiinţei umane, ale micilor plăceri ale cotidianului, ale vieţii simple şi ale convieţuirii, ale religiei şi credinţei.
Înseamnă un mediu de lucru mai puțin coercitiv, mai vesel, mai calm, și totuși mai productiv, mediu în care toți oamenii fac cu plăcere ceea ce știu ei mai bine să facă.
E recomandat să ne gândim mai în amănunt la toate acestea. E posibil ca vechile proverbe gen “cu răbdarea trece marea” şi “graba strică treaba” să merite din nou atenţia noastră în aceste timpuri de nebunie. Nu ar fi bine ca întreprinderile din comunitatea, oraşul, statul sau ţara noastră să înceapă a dezvolta programe serioase de calitate, fără grabă, chiar pentru a mări productivitatea şi calitatea produselor şi serviciilor, fără a pierde calitatea umană?
În filmul “Parfum de femeie” există o scenă de neuitat în care orbul (interpretat de Al Pacino) invită o fată la dans şi ea îi răspunde:
– Nu pot, logodnicul meu va sosi în curând.
La care orbul îi răspunde:
– Ştii, viaţa se trăieşte într-o clipă şi o ia la un tango!
Cel mai bun moment al acestui film este această scenă de două sau trei minute.
Mulţi trăiesc alergând după timp şi îl ajung doar când mor, fie de un infarct, fie de un accident pe autostradă pentru că goneau prea tare pentru a ajunge la timp. Alţii sunt prea nerăbdători să trăiască în viitor şi uită să trăiască în prezent, care este unicul timp care există cu adevărat.
Toţi avem pe această planetă acelaşi timp, nici mai mult, nici mai puţin de 24 de ore pe zi. Diferenţa stă în utilizarea acestor ore de către fiecare dintre noi. Trebuie să învăţăm să profităm de fiecare moment, pentru că, după cum zice John Lennon: “Viaţa este ceea ce se întâmplă în timp ce ne planificăm viitorul”.
Vă felicit pentru că aţi reuşit să citiţi acest mesaj până la sfârşit. Mulţi l-ar fi citit doar până la jumătate ca să nu piardă timpul atât de valoros în această lume globalizată!
Am vizitat Muzeul Volvo din Gothenburg, am vorbit cu angajați Volvo pe stradă, în service-uri, la telefon și prin e-mail, iar la final mi-am cumpărat și eu un Volvo. Am fost convins că am făcut o alegere bună după cum mi s-a prezentat această companie, în urma a ceea ce mi-au povestit suedezii despre marcă și despre calitatea mașinilor fabricate recent. Evident, am de povestit despre compania Volvo pe care o urmăresc pe canalul oficial de media, despre mașinile pe care le construiesc, despre sistemele de siguranță pe care acestea le au și despre cum compania s-a ridicat de când a fost preluată de Grupul Zhejiang Geely Holding în anul 2010. Dar nu voi face asta acum ci într-un articol viitor.
Ca să închei articolul, ceea ce m-a atins direct la suflet a fost reclama de mai jos:
Mi-a plăcut mesajul final: “Uneori momentele ce nu s-au întâmplat niciodată contează cel mai mult”.
Să lucrezi la Volvo într-un mediu multicultural, colaborativ și tehnologizat, pentru mulți dintre noi poate fi un vis. Însă pentru cei care doresc să se angajeze la Volvo în Suedia, chiar și aplicând din România, o pot face la pagina de cariere a companiei.
Lasă un răspuns